Uneori mă întreb (recent, aproape zilnic) dacă e normal să iubeşti în alţii ceea ce în general urăşti.Perfecţionismul este conceptul cel mai stupid pe care-l tot întâlnesc de când sunt la liceu, toată lumea vrea esee, sinteze, calcule, prezentări, referate perfecte, încadrarea în tipare dar totodată originalitate. Nu spun că e imposibil, dar uneori.. nu poţi face faţă.Însă, în sfera mea emoţională, ca să zic aşa, am întâlnit două persoane care răzbat prin aceste bariere, le sfărâmă şi au succes.Au propriile viziuni, dar rezultate apropiate.Pe scurt,reuşesc.Privesc frecvent tot ce îi solicită ca pe nişte competiţii la care participă selectiv,asigurându-şi aproape în totalitate câştigul.
Dar eu nu sunt aşa.Tot mai des, mă forţez să-mi duc forţele brute la extrem, să-mi testez mentalitatea neinfluenţată de cărţi şi exerciţii, să fac totul benevol, la încercare, fără pregătire. Să mă arunc cu capul înainte,suportând consecinţele.Totuşi, cine e dezamăgit în final ? În cel puţin 60% din cazuri, ceea ce mă decid să fac nu corespunde dorinţei mele iniţiale.Asta-i un fel de criză de personalitate, alţii sigur ar numi-o altfel dar mă abţin :))
Revenind la primul rând al acestei postări. La El şi la Ea.. iubesc ceea ce eu nu admit: perfecţionismul, minuţiozitatea, şi în cazul lui, aproape implacabila lui încredere de sine. Evoluţia e singurul drum comun pe care-l urmărim în definitiv,dar pe care îl parcurgem total altfel.Diferenţa majoră e că ei sunt în special străluciţi într-un domeniu,pe care se axează aproximativ exclusiv. Eu... prefer să le fac pe toate.Să îi mulţumesc pe toţi, să fiu mediocră +2, să fac 50% mai mult decât strictul necesar.Să am momente de strălucire pe alocuri,să am intervenţia potrivită la momentul potrivit Nu-mi doresc exclusivitate,ci omniprezenţă şi apreciere.
Ce mai am de zis? Cred că mi-ar folosi un reportofon sau ceva de genul ca să nu-mi mai uit ideile (sunt seri de heavy brainstorming care nu au alt rezultat decât acela că ajung total dată peste cap în faţa paginii goale de web).În fine, El reprezintă idealul pe care nu mi l-aş fi dorit niciodată să-l ating, am ajuns să realizez că nu avem aproape nimic în comun la unele aspecte cotidiene, şi totuşi... e tot ce am nevoie zilnic pentru a trece cu bine prin calvarul monotoniei zilelor de toamnă,iarnă, primăvară, vară.....